Este ciudat cum o mica amintire poate aduce atata zbucium in suflet. Poate pentru unii este mai greu de inteles, iar pentru cei mai sensibili este un chin crunt si patrunzator, care se ascunde in strafundul inimii si refuza sa plece de acolo cu anii, cateodata chiar niciodata. Desi vreau sa scriu altceva momentan imi vine in cap un fragment din eseul “De de iubim femeile” de Mircea Cartarescu:
“pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli
complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare. Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin
fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti.”
Astazi mi-am adus aminte de o persoana care mi-a bulversat lumea acum 12 ani, dar nu am avut puterea sa ii zic niciodata acest lucru, desi vorbesc cu ea aproape zilnic-saptamanal, totusi nu sunt in stare sa port aceasta discutie cu ea, desi sunt convins ca si-ar dori enorm sa ii pot zice. Cel mai ciudat lucru o sa fie, ca o sa citeasca aceste randuri si nu o sa creada, ca ar fi psoibil, sa fie vorba despre ea, asa ca o sa va spun ce mi-a placut la ea, felul cum mergea, felul cum privea, felul cum vorbea.
Acum este o amintire dureroasa, care ma facut astazi sa tresar la fiecare apel primit si sa ma simt adolescent din nou,
Multumesc prietena mea in camasa alba si jeansi. (Probabil ca o sa va intrebati de ce aceasta costumatie, nu este fetish sau altceva ca va trece prin cap, este doar imbracamintea normala dintr-o zi de septembrie).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu