Am intalnit-o intr-o seara banala si m-a facut sa simt un fior. O fetita sigura intr-o lume nesigura unde de cand am vazut-o doresc sa ii fiu erou.
Am intrebat-o ce este cu ea iar m-a privit in ochi cu bagare de seama, incercand sa-si dea seama ce-nseamna, intrebarea mea si daca nu cumva, ar fi mai bine sa nu raspunda la ea.Mi-a spus ca e doar suparata un pic iar negrul din din ochii ei mi-a picurat in suflet si m-a facut sa ma simt mic. Timpul a trecut orele petrecute alaturi de ea pe canapea sau pe marginea ferestrei la o tigare au trecut fenomenal de repede, nopatea era spre sfarsite si a sosit momentul unei despartiri crunte, cuvintele acelei dulci fapturi mi au ramas pe viata intiparite in minte: “eu trebuie sa plec acasa” . Genul de vorbe care le tii minte o viata intreaga. Si dusa a fost ...
Durerea de stomac cu care m-am trezit nu se datora oboselii sau a mancarii,ci mai degraba din cauza evenimentelor ce au avut loc in seara aceea. Inima bubuia iar mintea ca inaintea unui colaps intreba: Oare am sa te mai intalnesc vreodata suava si gingasa faptura? Oare voi avea sansa sa devin printul tau in armura stralucitoare calare pe un minunat roib?
Desi ochii care nu se vad se uita, asa zice proverbul, acesti ochi au ceva divin in ei care ii fac de neuitat si care te fac sa sacrifici toata viata in cautarea lor, genul care dau dependenta si care te conduc spre paradis sau iad. Asta e singura certitudine.
“Încarcă-mă tu de viaţă şi zâmbete! Sărută-mă pe creştet şi ajută-mă să cresc!”. Puse stiloul jos şi băgă scrisoarea în plic. Îl umezise cu limba şi îl sigilă. Corpul ei ocupa un loc la bar, dar mintea… mintea urma cărări nebănuite. Numai gândul că ar putea pătrunde până într-acolo o cutremură. Dar îi plăcea. Îi plăcea să se gândească la el. Să îl sărute cu ploaia… să îi admire chipul, din fotografii. Se ridică, primul gest fu acela de a scoate portofelul din geantă, dar vărsă berea pe tejghea. Vai, unde îţi este mintea tu, copilă îmbătată? Priveşte, scrisoarea pe care în sfârşit îţi făcuseşi curaj să o scrii e udă! Scrisul s-a şters şi să aşterni aceleaşi cuvinte a doua oară e ca şi cum ai încerca să treci o apă din nou, după ce te-ai înecat. De ce zâmbeşti? oare nu îţi pare rău? “De ce aş regreta?”, îmi răspunde cu nonşalanţă. “Doar nu era pentru el!”
Dragilor care ati lipit afisul la usa scarii blocului meu, vreau sa va anunt ca mitingul a fost acum 2 saptamani, v-au ramas cumva prea multe afise nefolosite???
Nitica parloaga cu aspect de teren arabil in Chitila
